Un „naţkadr”

În aparenţă, Voronin nu a obţinut nimic de la Putin, decât că l-a netezit pe cap şi i s-a spus că merge într-o direcţie corectă.

Acum se vede că, de fapt, vizita lui Voronin la Moscova trebuia privită sub un cu totul alt unghi de vedere: nu de Putin depindea rezultatul întâlnirii cu Voronin, ci de Voronin însuşi. Nu Putin era cel aşteptat să cedeze, ci Voronin. Atunci când Serghei Ivanov, ministrul rus al Apărării, anunţa că Rusia şi-a îndeplinit angajamentele de la Istanbul şi nu are nimic de retras de pe teritoriul RM, el o spunea la modul serios. Poziţia definitivă în chestiunea reglementării transnistrene i-a fost expusă lui Voronin, după cum se vede, prin intermediul lui Iuri Zubakov. Este vorba, dacă e să credem presei ruse, despre acelaşi plan Kozak, doar că retuşat în unele locuri: aceeaşi federalizare, dar cu o delimitare mai clară a împuternicirilor Chişinăului şi Tiraspolului, aceeaşi prezenţă militară rusă în Tranistria, dar nu pentru o perioadă de 20 de ani, ci pe un termen indefinit de retragere, „când va fi posibil”. La aceasta se mai adaugă o neutralitate a RM, pe care s-o recunoască şi SUA cu UE, şi o legitimare a privatizărilor efectuate ilegal de regimul separatist. Rămânea ca Voronin să spună da sau nu.

El putea să spună da, după cum a spus-o şi în 2003. Presa rusă scria cu referire la surse din Kremlin că Voronin ar putea accepta planul Kremlinului, dat fiind că i-a mai rămas doar un an până la încheierea mandatului. Însă nu totul depinde astăzi de hatârul său. „Întâmplător” sau nu, înainte de plecarea lui la Moscova, Chişinăul a fost vizitat de dl Robert Simmons, adjunctul secretarului general al NATO, care a declarat că NATO insistă asupra îndeplinirii de către Rusia a angajamentelor de la Istanbul. Evident, Simmons n-a vorbit de capul său, şi nu putea să nu fie la curent cu intenţiile Moscovei. Astfel, întâlnirea lui Voronin cu Putin devenise inutilă. Totuşi, ca să nu pară că a mers la Moscova doar de dragul premiului acordat de Patriarhul Aleksii II, Voronin a insistat să fie primit de Putin şi a obţinut lucrul acesta cu puţin timp înainte de decolarea avionului. Clanul o fi având „oamenii săi” la Kremlin.

Totuşi, la care plan se referea Voronin atunci când spunea că problema transnistreană va fi rezolvată în timpul apropiat şi că „moral-psihologic” ea a fost deja rezolvată de participanţii la negocieri? Vorbea el despre propriul plan, care presupunea, printre altele, retragerea necondiţionată a trupelor ruse şi o autonomie largă pentru Transnistria, sau despre planul lui Putin, care ar lega RM „pe vecie” de Rusia? Din păcate, transparenţa, consultările cu Parlamentul, cu opoziţia nu intră în regulile de comportament ale preşedintelui nostru proeuropean. Ambiţios ca un elev eminent, el vrea să ne „fericească” de sine stătător. Rămâne doar să ghicim ce fel de „surprize” ne va aduce el mâine.

Moscova îşi permite acum să joace rolul tipului puternic, mărinimos, dar nu într-atât încât să ignore propriile interese. În timp ce Rostehnadzor-ul anunţă, generos, deschiderea pieţei ruse pentru vinurile moldoveneşti şi chiar georgiene, iar ministrul rus de externe merge la Tbilisi, Gazpromul, punându-şi fracul, încercuieşte Europa şi pătrunde pe teritoriul UE. Crede Voronin că Gazpromul va ceda teritoriul RM în folosul UE?

Moscova l-a răsplătit generos pentru „consolidarea unităţii popoarelor ortodoxe” care constă în înjurarea permanentă a României, şi-l va răsplăti şi de acum înainte, dar nu se poate bizui pe Voronin mai mult decât pe propria armată.

Din păcate, preşedintele RM nu înţelege că vremea lui a trecut, că s-a epuizat, că nu mai poate face nimic bun pentru RM, decât să demisioneze. El nu poate negocia cu Rusia decât un plan Kozak reciclat. Speranţa lui că înjurând România, dând dovadă de servilism, „gudurându-se” pe lângă Putin, acesta se va înduioşa şi-i va „dărui” Transnistria, este anacronică, e de fost „naţkadr” („naţionalnîi kadr”), nu de preşedinte modern.